Tudor Palladi: Buna ziua, Ofranda Omeniei

OFRANDA CELESTĂ A POEZIEI SAU MAGIA REVELAŢIEŞi
Și mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi.
Sunt datoare cu-o iubire clipei În care voi muri.

Renata Verejanu

I. Talentele fac marea cultură…

Cuvintele mele, pedepsele mele… Renata Verejanu

„Visele-n zece volume” ale căutărilor lirice în Cuvânt ale remarcabilei poete sorocene/ocniţene de destin Renata Verejanu dezvăluie, tropic vorbind, o frunză de arţar multicoloră, curcubeică şi deică, aurie în mare, avântată în zborul autumnal al cunoaşterii de sine şi de lume în plan teluric sociouman şi ideatic şi nu numai druidic. Proeminentă în fond, prin întreaga creaţie inedită, editată pe cont propriu în mare, cu excepţia primelor două cărţi, acoperită metaforic dinspre armonie, etico-civic şi estetic, dar şi simbolic (a nu se uita că semnele ei astrologice sunt balanţa şi cartea; influenţată de Jupiter, are capacităţi literare deosebite şi-i place în deosebi să producă evenimente importante…), Renata Verejanu constituie de facto şi de jure, un fenomen în lirica românească interriverană deocamdată (dintre Prut şi Nistru) şi nu numai dintre cele două secole şi milenii (autoarea preferă mai mult catalogarea „generația dintre secole”…).

Trebuie „să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, vorba latinilor. Altfel continuăm în mod conştient să ne limităm la două-trei nume, deşi celebre, din capul listei (de grup, de generaţie, de orientare, direcţie etc.), ca şi altcândva, când nu era la modă literatura, arta literară, ci „Surogatele de iluzii”, gramian metaforizând, sarcastizând deci, adică uniformizarea panideologică etc. Nonveleitară şi antipandemonică, ci aliniată la cele mai moderne tendinţe paneuropene şi de acasă, tradiţional-moderne şi sempiterne, poezia renataverejaniană are un cult al frumosului dintotdeauna şi pentru totdeauna şi al ethosului, al civismului şi al lirismului unical, neafişat, însă propriu firii sale echilibrate, mereu pendulând organic şi imnic între armonie şi omenie, între echilibrism şi vizionarism, dictate de sus, de la puterea divină, şi de jos, de la cotidian, de tot ce-o exprimă cu de la sine putere.

Continuă lectura

Reclame

Cărțile Renatei Verejanu – cele mai căutate cărți

Cărțile din care s-au inspirat generații de poeți,
cărțile care trec prin decenii, secole, milenii…

Cititor veritabil

„Poeta Renata Verejanu, promotoarea valorilor naţionale în cultura şi în procesul educaţional al tinerei generaţii”

UN DESTIN ZBUCIUMAT

Conferinţa ştiinţifică:
„Poeta Renata Verejanu, promotoarea valorilor naţionale în cultura şi în procesul educaţional al tinerei generaţii”

Una dintre cele mai vii prezenţe (şi la propriu, şi la figurat) ale poeziei româneşti din Basarabia din perioada renaşterii naţionale până în prezent este, fără doar şi poate, poeta Renata Verejanu. Zbuciumul creator de bine şi frumos (şi ne-a convins de nenumărate ori) îl are în sânge, iar consecvenţa şi dăruirea de sine – în tot ceea ce a izbândit pe parcursul anilor, realizări despre care s-a vorbit cu dragoste şi admiraţie la Conferinţa ştiinţifică organizată cu prilejul zilei de naştere a poetei, promotoare a valorilor naţionale şi autoarea unor proiecte cultural-educaţionale naţionale şi internaţionale destinate tinerei generaţii, care a avut loc la 22 octombrie curent (2012), la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Dr. hab. Vasile Bahnaru, director al Institutului de Filologie, pe post de moderator, a subliniat activitatea poetică şi culturală prodigioasă a poetei Renata Verejanu, a remarcat prezenţa în sală a mai multor personalităţi culturale şi politice.
Continuă lectura

Comunicarea acad.Mihai Cimpoi la Conferinţa ştiinţifică „Poetul dintre milenii – Renata Verejanu”

Cardiograma lirică a Renatei Verejanu

Ce e poezia Renatei Verejanu, o poetă atât de angajată în luptele noastre politice, culturale, dar și în luptele sufletești, în care Eul refuză ”stranietatea”, adică după Freud – tot ce-i este străin, tot ce contravine firescului, bunului simț, adevărului, acesta privit ca valoare etică supremă? Este un autoreferențial, o confesiune cu dublă adresă: Sieși și Celor din preajmă sensibili și mai cu seamă insensibili, un ”portret al sufletului” (pe care-l cerea corespondenților săi Nietzsche), o ”cardiogramă”, precum apărea acest topos în lirica anilor ’60.

Nota individuală puternică o dă însă un eticism ardent, programatic, de o înaltă tensiune, însemn al unei împăcări/neîmpăcări trăite la cote dramatice, în momente de sfâșiere lăuntrică, de durere și supărare. De aici spiritul justițiar al poetei, punerea în cumpănă valorică și morală a tot ce se întâmplă și a tot ce i se întâmplă. Umbra zeiței Themis e în fiecare rând, în fiecare mărturie, în fiecare trăire, în dialogul permanentizat cu Celălalt căruia i se adresează mesajul. ”Cerul zilei” care lovește ”cerul nopții” stârnește o reacție sufletească aparte. În lupta în care e angajată nu poate să accepte condiția de învinsă: ”Și mă simt în toate învinsă,/ dar supusă nu pot fi / Sunt datoare c-o iubire/ clipei în care voi muri”. E o emoționantă mărturisire aici, cu valoare de conduită morală.

Înțelegându-și astfel condiția de poet, Renata Verejanu refuză scrisul calofil, scufundat în dulceața rostirii estetizate: vorba îi este frustă, dură, plină de concretețe materială, sintaxa este supusă și ea acestei asprimi, urmând mai degrabă o sinusoidă, decât o linie dreaptă. Spunerea ”verde în ochi” e preferată spunerii dulci, liricoide. Renata Verejanu spulberă astfel, prejudecata că o lirică a unei poete trebuie să fie în mod obligatoriu feminină și să fie transpusă în forme caracteristice acesteia: instantaneu sentiment, cântec de leagăn, rugă, scrisoare. Ce-i drept, notele de feminitate nu lipsesc în poeziile de dragoste, dar și atmosfera generală muzicalizată creată de momentele sufletești senine; ele sunt integrate, însă, într-un mesaj mai complex, structurat contrapunctic:
”Eu trăiesc în fereastra ta, și când e noapte,
Și-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:
Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe
Că-n geamul tău deschis pot să nu revin…”
(Trăiesc în privirea ta).
Imaginarul poetic feminin este ”geologic și biologic”, confesiv, retoric, anticalofil, antipoetizant (vezi Georgeta Sadom, Imaginarul poeziei feminine, 2010, p.95-97). Sunt și niște încondeieri subtile, marcate de suavitate și candoare a trăirii, de ingenuitate, dar și pătrunde cu dibăcie sentimentul dramatic al trecerii timpului:
”Tresare-n somnul meu o zi /
Când merele sunt coapte… /
În lipsă e doar ochiul tău – /
Ariciul cu un măr în spate. /
Mă uit atent în palma zilei, caut drumul, dus… /
Inima zilei mai bate, dar n-am nici un răspuns. /
Totul pare cunoscut pomilor fără contur – /
Nu mă pot obișnui rodul să le fur. /Creanga somnului se frânge /
cu suspin a dezrobire, /În semințele merelor – universul e uimire. /
Prin pietriș de glume /Tălpile își strigă urma –
Vine să le vindece, nevăzută, numai bruma. /
Prea târziu și prea devreme – /Urmele dispar în noapte, /
Neștiind cum să ajungă /Ariciul cu un măr în spate…”

(Ariciul cu un măr în spate).

E o dovadă, în această schimbare de registru obișnuit, că nu doar operează cu replica la real și nu doar notează cu concretețe de jurnal, ci visează, se întoarce în mirajele copilăriei, pe o undă elegiacă, transcriindu-și în acorduri lirice regretul după ingenuele clipe revolute.
Autoarea Ofrandei omeniei procedează la o stabilire a unei tabele de valori pozitive și negative, însoțită de o tonalitate justițiară (spuneam) apodictică, neconcesivă. E respinsă, astfel, invazia în ființa umană a cruzimii, lașității, trădării, bolii de lux și fală, minciunii, lingușirii, bârfei și zeflemelei, ”erorii împietrite”. E elocventă, în acest cadru de ”riposte” (cuvântul e al poetei însăși) o viziune originală a ”vânătorii” ce pândește nimicirea cinstei, curățeniei și luminii sufletești:
” E timpul vânătorii… de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini
Împușcăturile se adună în trupul de femeie.
E criza de valută inter-sufletească
Loviți în nerv; ca în pielea tobei seci.
Călcâiul își retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinși și seci”

(La vânătoare).

Prezente sunt și fiziologiile morale ale trădătorului de țară (întâmpinat cu verdictul:  ”Colinele cu pumni de piatră, / trădarea nu-ți iartă. / Clopot la îngropăciuni, /Tu n-ai țară, n-ai minuni…”), insului care n-a păstrat ”făptura de om”, demagogului:  ”Ideea demagogului mai are și remorci / Și planul zilnic îl supra-împlinește”,  confratelui de condei, căruia i-a ”scos Domnul sufletul pe față /Să vadă toți cine ești cel adevărat”,  grănicerului care, surâzând, nu permite ”în țara mea să intru /Din țara mea să ies”, ”deținuților în propriul trup”, stigmatizați cu un dulce blestem: ”Veni-va cărarea la viață să vă cheme / Doar că durata ei trece prin infern”, omului de stat chilian care nu observa ”brațul rănit a răzbunare” al gospodarului Verdeș, pe ”care l-au urcat în nemurire / Marii șefi din cârmuire”, a celor ce o duc în huzur, în saune, ale contemporanilor din trenul Chișinău-București, atât de departe de ființa poetei, a pianistului vândut, căzut odată cu umbra lui pe treptele Guvernului.

Dincolo de catagrafierea  ripostelor morale și a fiziologiilor sociale, de cardiograma timpului însuși – bolnav, vitreg, măcinător – adevărat timp bacovian ce înstrăinează ființa, o ”ostenește”, o încarcă cu nervi, ceea ce conturează un portret de grup, dăm de un autoportret al poetei, surprinzând în registre diferite – de clipe frumoase ”goetheene”, de inspirație lirică pură, de ”mici bucurii”, de ”convorbiri cu florile”, de ”colind de la mama”, de ”gestul timpului”, de ”cântece de crizantemă”, de ”sondele iubirii” ce storceau ”ecou fierbinte”, de mirare a inimii. Poeziile se disciplinează în forme clasiciste, devin melodioase, bine articulate sintactic, se restrâng spațial până la contururi miniaturale, se organizează armonios în catrene, distihuri, terține sau sextine, refuzând discursul monologic extins marcat de retorică:

”Aleea crinilor în floare /
A revenit în timpul meu – /
În suflet soarele răsare /
Cu dorul dat de Dumnezeu”
(Aleea crinilor în floare)

”În corul din biserică am visat să cânt/
Găseam în lucrul acesta ceva măreț și sfânt/
Se zvârcolea lumina în ochii mei deschiși/
De ura și de spaima în viață m-am dezis.
(Simplu vers de dor),

Tu ești ecoul gândurilor mele/
Al nebuniei dulce înțeles…
Hai, spune, după ce criterii/
Stăpânul umbrei mele te-am ales?/
 Hai, spune, din tăcerea ta enormă/
În care toți chinezii nu încap/
Și vântul își ia propria formă/
De jos până la cap.                       
 (Criterii);

Nu mă stoarce de lumină/
Sunt mai tânără ca ieri. 
 (Destin);

Cerul buzelor arzânde/
L-ar atinge uneori /
Veacul viselor flămânde/
Nu adăpostește nori.
(Poeme cenzurate un întreg mileniu).

Un alt merit deosebit al Renatei Verejanu este acela de a cultiva formula poeziei de inspirație socială și națională, în spiritul Leonidei Lari sau Anei Blandiana. Ea imnifică paternii spirituali (Ștefan cel Mare, Eminescu), adresează ode democrației și Europei (Tinerețea Europei adună hrană Păcii mondiale), elogiază dorul de Spania a lui Frederico Garcia Lorca, își plânge împreună cu neamul destinul:

”Sufletul meu retras în cearcăne grele, /
Nesupus învățăturii lui Karl Marx, – /
Numără zilele – bârne pilite-n surcele /
Sărăcite-n culori, adevăr… sânge ars/
Jalea unui popor, a unei lumi învinuite…/
Jale, venind din dezordine, din apocalips,/
Sfârtecă efemere uși zăvorâte… /
O, cinstea și dorul meu neînvins…” 
 (Noțiune de neam).

În toate poeta pune sinceritate, dorință de Preacuratul adevăr, de poezie cu mesaj, ferită de experimentări sterile.

Academician Mihai Cimpoi, 2012